Da! Ne-am schimbat! De 33 de ani suntem liberi sau măcar trăim cu impresia asta şi am făcut fiecare ce-am ştiut mai bine. Unii au luat Europa la picior, alţii au rămas acasă şi-au făcut şcoală, în speranţa de mai bine, alţii, pur şi simplu, au stat şi-au aşteptat să vină ceva, de undeva, să pice ceva de sus.
Pe niciunul nu-l judec şi îi respect pe fiecare în parte, atâta timp cât şi reciproca e valabilă. Doar că pe undeva, cândva, în ADN-ul nostru, al românilor, s-a schimbat ceva.
Din capul locului vreau să vă spun că nu-s vreun simandicos. Iubesc tot ce-i autentic românesc, apreciez ce vine bun din afară, dansez pe melodii populare şi da, m-am distrat în diverse împrejurări chiar şi pe manele.
Influienţele balcanice nu ni le putem nega, oricât de mult am vrea noi. Există, totuşi, situaţii când mi-e ruşine de ai noştri. Când ei sunt prea fuduli pentru ceea ce sunt, când vor să pară domni, dar ard etape până acolo.
SĂ FII DOMN E LUCRU MARE, SĂ AI PRETENŢII DE SNOB E RISCANT
La sfârşitul lui august, m-am relaxat patru zile la Băile Figa, undeva lângă Beclean. Locul – minunat. Oamenii -super. Am închiriat o vilă întreagă cu 600 de lei. Bonus am primit un litru de pălincă. Extraordinară! La Figa, vilele sunt aproape lipite unele de celelalte. Noi, toate, că nici staţiunea nu e veche. Totul a fost construit recent.
Pe undeva, parcă era prea linişte, oamenii parcă erau prea calmi. O spune unul obişnuit zi de zi cu freamătul Bucureştilor. Dar,până la urmă, de asta m-am dus, ca să-mi „spăl creierii”.
Imediat după ce ne-am cazat, la vila de lângă noi apar două maşini „străine” cu numere de Franţa. Ne-am dat bineţe din priviri, ca între vecini şi am plecat către piscine.
După noi vin şi franţujii. Oamenii s-au aşezat foarte aproape de şezlongurile noastre şi, fără să vreau, le-am auzit discuţiile. Străinii erau, de fapt, români care munceau în Hexagon şi vociferau cam o dată la cinci secunde.
În primul rând taxa de intrare în staţiune, de 15 lei i-a şocat: „Aşa e la noi bă! Trag ăstia de tine din toate părţile.” Apoi, şezlongurile nu erau la nivelul aşteptărilor lor. Damele din grup s-au plâns în nenumărate rânduri că sunt foarte incomode. A urmat apa din piscină: prea rece.
Unul dintre ei a dat o fugă la bazinul acoperit. Acolo era prea caldă apa şi oricum nu se puteau bronza. Au mai urmat şi alte nemulţumiri, de m-am gândit, în primă fază, că oamenii sunt pe cai mari acolo unde trăiesc şi luxul e ceva banal pentru ei.
Dar, după un timp nu i-am mai ascultat. Oricum, au început să o dea pe rom-franceză şi m-am gândit că sunt totuşi în concediu, la relaxare şi nu la teatru la Coana’ Chiriţa.
FIŢELE PARIZIENE, DUBLA UNU, SCENA DOI
S-a terminat ziua de plajă. Ne-am întors la vilă. După vreo două păhărele din palinca de „Bun venit!”, am zis să fim şi noi în trend cu toată lumea de pe acolo şi să încingem un grătar. Am ieşit în curte şi ce să vezi.
Vecinii noştrii se întorceau şi ei de la piscină. Roşii ca racii şi jur că mi-a stat pe limbă întrebarea: „Cum e, bre? Şi crema de protecţie, aia franţuzească, e tot de că..t, la fel ca tot ce aţi găsit în România?”
Dar, am tăcut şi mi-am văzut de cărbunii mei din grătar. Să fi trecut vreo 15 minute şi oamenii au ieşit şi ei să frigă ceva carne. Fiţele, nelipsite. Acum, de vină, era apa de la robinet.
Doamnele se plângeau că le ustură pielea de la ea şi nu c-au stat ca plantele, o zi întreagă, la soare. Iarba din curtea lor a fost şi ea subiect de discuţie că, vezi Doamne, nu e gazon ca pe Champs Elysees şi că ei au dat bani pentru acea vilă.
Să ne înţelegem, vila lor era fix la fel cu cea pe care o închiriasem eu, cu 600 de lei, patru nopţi. Casele au fost recent ridicate şi materialele folosite la amenajările interioare erau chiar de bună calitate.
În plus, în bucătărie, în băi, în dormitoare chiar găseai cam tot ce-ţi trebuie. După capul meu, om care totuşi am umblat, cel puţin prin ţară, condiţiile erau mai mult decât decente. În staţiune, la fel.
SĂ CÂNTE MUZICA!
La vecini a început distracţia. Pentru mine a fost ca bomboana de pe colivă, când din unul dintre cele două Merţane a început să cânte Sandu Corbă.
Bun, n-am nimic cu omul, are şi el nişa lui, dar cele trei melodii care se tot repetau erau despre – ce mafioţi suntem noi, banii mei fac toată legea, am pistol şi vă omor… Petrecăreţii erau fascinaţi de versuri, pe care le ştiau literă cu literă şi le trăiau de mama focului.
Trece o oră… Trec două şi, repertoriul e neschimbat. Între timp micii mei au fost gata. Am intrat în casă cu ei, deşi aveam o terasă pe care era chiar plăcut să iei cina.
N-am putut. Vă jur. Deja mă umplusem de o energie negativă ascultând oamenii cum strigă cât îi ţin plămânii că ei sunt „garda de fier” şi cine se pune cu ei o mierleşte, pe ritmul muzicii, bineînţeles.
Şi, mă gândeam: Unde-s domnii şi doamnele cu fiţe de la piscină? Unde-s rafinaţii pentru care iarba verde din curte e prea aspră pentru pielea lor extrafină?
Dar, am trecut şi peste asta. De acum începea să se facă târziu. Vreo două noaptea. Deja, parcă răguşise şi Ciorbă din boxele maşinii, iar petrecăreţii, prăjiţi bine de soare şi de alcool dădeau semne de oboseală. Nu că m-ar fi deranjat hărmălaia.
Până la urmă, în concediu oamenii se distrează, fiecare în felul lui. Dar distracţia românaşilor „franţuziţi” a trecut brusc la un alt nivel. Două bubuituri puternice urmate de – ‘Tu-ţi Dumnezeii şi Hristoşii…, m-au trezit brusc din cele două minute de somn de până atunci. Oamenii se băteau.
Între ei. Damele au început să ţipe isteric, iar eu eram contrariat. Îi ştiam prieteni sau cel puţin cunoştinţe. S-au împărţit nişte pumni, până când un domn, mai în vârstă, tot din grupul lor, în pijamale cu dungi i-a potolit – Bă! treceţi în Paştele … în casă!
Bătăuşii l-au ascultat. S-a aşternut liniştea peste Băile Figa, iar mie mi-a trecut prin minte, un singur gând: Undeva, cândva, în ADN-ul românilor s-a schimbat ceva…
Şi… Apropo!
A doua zi, oamenii mei şi-au strâns jucăriile şi au plecat acasă…