La 30 aprilie 2011, scriitorul argentinian Ernesto Sabato a murit in locuinta sa din Santos Lugares, provincia Buenos Aires, cu trei luni inainte de a implini 100 de ani.
Intre prozatorii latino-americani, Sabato a avut parte de un destin cu totul aparte: format ca om de stiinta – a studiat fizica, mai intai in Argentina natala, apoi la Paris si la Cambridge in SUA – va abandona aceasta cariera, considerand ca stiintele exacte sunt incapabile sa raspunda framantarilor sale, intrebarilor fundamentale si nevoii omului de absolut.
In timpul petrecut la Paris se va apropia de miscarea suprarealista si ii va cunoaste pe toti membrii ei marcanti, printre care si pictorul evreu de origine romana Victor Brauner, una dintre figurile cele mai proeminente ale miscarii. Intalnirea cu Brauner il va marca profund, iar personalitatea pictorului va fi evocata, aproape 40 de ani mai tarziu, in Abaddon, exterminatorul.
Membru de baza al miscarii comuniste argentiniene, in tinerete, Sabato va lua atitudine si se va distanta de orice fel de angajare politica. In 1935, fiind la Moscova ca delegat al Partidului Comunist Argentinian, afla despre procesele staliniste si terorile Gulagului, motiv pentru care se dezice de doctrina marxist-leninista. E considerat tradator si nu de putine ori e amenintat cu moartea de catre fostii “tovarasi de arme”.
Cariera sa literara a fost si ea – cum altfel? – una cu totul aparte. Desi a trait aproape un secol, Sabato nu a publicat decat trei romane; sau, mai bines spus, doua romane si jumatate, fiindca primul dintre ele, Tunelul, aparut la Paris in 1948, cu un ecou rasunator, e, mai degraba, un micro-roman. Motivul pentru care Sabato a fost mult mai putin prodigios decat ilustrii sai contemporani – intelectualul Borges, ludicul Cortazar, fantasticul Marquez sau realistul Llosa – este acela ca el nu a fost niciodata interesat de o cariera de scriitor profesionist – cele mai cunoscute romane ale sale, Despre eroi si morminte si Abaddon, exterminatorul fiind publicate, mai degraba, la insistenta editorilor, decat prin vointa autorului.
Sabato nu a avut niciodata mania stilului si a stilizarii, precum toti cei mentionati mai sus, tocmai pentru ca a incercat sa spuna lucrurilor pe nume cu totala simplitate, sinceritate si implicare. A fost (si este), tocmai de aceea cel mai profund – mai dostoievskian, as zice – si cel mai greu de patruns dintre scriitori sud-americani.
Multa lume a fost scandalizata pentru ca un Borges sau un Cortazar nu au primit niciodata Nobelul. Si mai multa, inca, a fost si mai scandalizata, pana anul trecut, pentru ca Llosa nu-l primise. Putine si timide au fost vocile pro Sabato. Acest covarsitor Ernesto Sabato, al noualea fiu al lui Francesco si al Giovannei Maria, care-si va primi numele dupa cel al fratelui mort inaintea sa si din acest motiv, convins ca fratele sau traieste in si prin el, pana la identificarea absoluta si crezand ca povara numelui si a celuilalt eu pe care-l poarta in sine se datoreaza unui lucru cumplit de rau pe care l-a facut inainte de a se naste.