În general, evit să comentez tragedii, pentru că, în astfel de cazuri, de cele mai multe ori, tăcerea ar trebui să fie cel mai bun comentariu, dar m-a frapat numărul mare a celor care se pare că nu au înţeles foarte bine ce anume a împins-o pe acea nefericită să înfăptuiască gestul iresponsabil de a se arunca în faţa trenului, cu tot cu copii, şi au criticat-o în termenii cei mai duri posibili.
Nici măcar nu ştim dacă femeia avea probleme psihice, așa cum o acuză unii. Ar fi putut să fie doar o depresie profundă, prelungită peste limitele suportabile. „Nu mai suport suferința!”, a scris femeia pe bilețelul de adio. Iar asta ni se poate întâmpla, la un moment dat, în viață, oricăruia dintre noi. Problema este că nimeni nu a ajutat-o să depăşească acel moment dificil. Pentru noi, că suntem lucizi și putem gândi la rece, gestul ei este de condamnat.
Pentru ea, însă, a fost un gest de iubire: acela de a nu lăsa în urmă niște copii orfani, care să se chinuie în viață și să sufere. Așa a crezut ea că e mai bine, pentru că, în acele momente, nu mai era lucidă, deci nici responsabilă pentru faptele ei. Iar dacă are o vină, atunci, nu este doar a ei, ci a tuturor:
– a statului, pentru că nu se preocupă de soarta propriilor cetăţeni şi nu educa populaţia despre periculozitatea socială a depresiei şi posibilitatea de a o cura;
– a familiei, care nu a sesizat sau a bagatelizat suferinţele femeii;
– a noastră, a societății, pentru că am perpetuat mentalitatea, nocivă și periculoasă, că la psiholog merg doar nebunii.